caută:   
 
 

evenimente culturale

 

Secret de cititor IV: Despre călătorii în timp şi alte ocupaţiuni livreşti, cu Ioana Pârvulescu
27 martie 2016

Joi, 24 martie 2016, la cea de-a patra întâlnire din cadrul proiectului Secretul din carte, Doina Ruști a avut-o invitată pe scriitoarea Ioana Pârvulescu. La eveniment a participat şi Claudia Şerbănuţă, manager al Bibliotecii Naţionale a României.

Ioana Pârvulescu: „Realizez că Biblioteca Naţională a României are aceleaşi iniţiale ca Banca Naţională a României. Cred că e o coincidenţă fericită, pentru că valorile de aici reprezintă banca spirituală a României. Există şi alte valori preţioase în afară de cele de la Banca Naţională. Nu întâmplător, clădirea bibliotecii e ca un buncăr. Cât timp sunteţi aici, sunteţi feriţi de rău. Ea apără valori la fel de importante, dacă nu chiar mai importante decât cele de la Banca Naţională. Personal, mă simt mult mai bine în acest BNR decât în celălalt”.

Fără să divulge dintr-un început autorul şi titlul, conform formatului Secretului din carte, Ioana Pârvulescu a dat citire, în faţa unui auditoriu format în special din elevi de gimnaziu şi liceu, următorului fragment: „Văzusem de multe ori bazarul fermecat, dar numai de departe. O dată sau de două ori chiar, trecusem prin faţa vitrinei sale cu obiecte îmbietoare – mingi vrăjite, obiecte magice, pahare fermecate, păpuşi vorbitoare, material pentru scamatori, pachete de cărţi de joc […]. Dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să pătrund înăuntru. Totuşi, într-o zi, pe nepregătite, Gip m-a prins de deget şi m-a dus în faţa vitrinei, iar aici nu ştiu cum a făcut, dar am simţit că nu mai am încotro şi-am intrat amândoi în magazin. Gip, dragul de el, cum a mai moştenit din calităţile mamei sale! Desigur, el nici nu urmărea să intre în această prăvălie şi nici nu dorea să i se cumpere ceva de-aici. Doar că, fără să-şi dea seama, mă tot trăgea de deget înspre uşă, făcându-mă să-i înţeleg dorinţa. «– Asta, făcu el, arătându-mi o sticlă magică». «– Şi ce-ai să faci cu ea?, l-am întrebat eu». La această întrebare binevoitoare îşi ridică înspre mine ochii dintr-odată luminaţi. «– I-aş arăta-o lui Jesse, îmi răspunse, gândindu-se ca întotdeauna la alţii». «– Până la ziua ta nu mai sunt decât trei luni, spusei eu, punând mâna pe clanţă». Gip nu spuse nimic, dar mă strânse şi mai tare de deget şi intrarăm în bazar. 
Nu era o prăvălie oarecare, era Adevăratul bazar fermecat. Însă Gip nu se manifesta în niciun fel, de parc-ar fi fost vorba de nişte jucării oarecare. Aşa că lăsă conversaţia în seama mea. Prăvălia era mică şi-ngustă, destul de prost luminată. Clopoţelul sunase pentru a doua oară, cu un sunet plângător, atunci când închiserăm uşa-n urma noastră. Singuri câteva minute, am putut să cercetăm interiorul. […] El [vânzătorul] se ivi din spatele tejghelei. Un omuleţ ciudat, cu obraz smead, c-o ureche mai mare decât cealaltă şi o bărbie ca un galoş. «– Cu ce vă pot fi de folos?, începu el, întinzând peste vitrină mâna-i cu degete lungi şi magice». Acest fel de a-şi semnala prezenţa ne făcu să tresărim. «– Aş dori, răspunsei eu, să cumpăr pentru băieţelul meu câteva jucării din acestea». «– Scamatorii?, întrebă el. Jucării mecanice? Jocuri de interior?». «– Ceva care să fie distractiv, spusei eu». «– Hm, făcu negustorul, scărpinându-se în cap şi gândindu-se niţel». Deodată, văzui clar cum scoate din creştetul capului o bilă de sticlă. «– Cam aşa ceva?, întrebă el întinzându-ne bila». Gestul său era cu totul neaşteptat. Mai văzusem eu, şi nu o dată, această scamatorie, căci ea face parte din repertoriul obişnuit, dar nu mă aşteptam să o văd aici. «– Grozav!, am spus râzând». «– Nu-i aşa?». Gip întinse mânuţa pentru a lua bila, dar nu găsi decât palma goală a negustorului. «– E-n buzunarul dumitale, spuse omul». Gip vârî mana-n buzunar. Bila era într-adevăr acolo. […] 
«– Aţi remarcat cumva, spuse negustorul, firma noastră, Adevăratul bazar fermecat? şi îşi scoase din falcă un cartonaş de reclamă comercială pe care mi-l întinse». […] «– Nu este niciun fel de înşelătorie». Mă gândeam că împinge gluma prea departe. El se întoarse către Gip cu un surâs binevoitor: «– Dumneata, tinere, eşti un băieţel minunat». Am fost contrariat de această afirmaţie, pentru că, în interesul educaţiei şi al disciplinei, asemenea constatări nu se fac în faţa copiilor, nici măcar în familie. Gip însă o primi cu liniştea sa neclintită, fără să-şi ia ochii de pe omuleţ. «– Să ştii că numai copiii foarte cuminţi pot trece pragul nostru». Şi iată, ca o dovadă, la uşă se auzi un tropăit şi o voce de copil pus pe plâns. «– Ba eu vreau să intru aici, tăticule, vreau să intru!». Un tată plictisit şi probabil scos din sărite încerca zadarnic să-l potolească. «– Bine, dar doar este închis!». «– Nu, nu este închis!, protestă copilul». «– Ba da, este închis, ne spuse negustorul, pentru asemenea copii este întotdeauna închis!». Am zărit şi copilul, cu feţişoara lui palidă şi trasă, cum arată toţi copiii care nu dorm după-amiază şi cer mereu bomboane. Strâmbându-se de furie şi de încăpăţânare, urâciosul plângăreţ zgâlţâia de zor clanţa uşii. Îndemnat de firea mea îndatoritoare, mă îndreptai spre uşă ca să le deschid. «– Inutil, domnule!, mă opri negustorul». Peste puţin, răsfăţatul de afară se depărta urlând şi tropăind cu ciudă. «– Cum aţi făcut asta?, întrebai eu uşurat». «– Magie!, îmi explică el fluturând din mână». Şi iată că din vârful degetelor sale scăpărară scântei colorate ce se stinseră apoi în întunericul bazarului […].
«– Aţi mai dorit un ou care dispare, scoţând unul din buzunarul drept al propriei mele haine şi-l împachetă în acelaşi mod». Pe urmă ambală şi păpuşa care plângea cu lacrimi adevărate. Pe măsură ce termina cu un pachet, eu i-l dădeam lui Gip care-l strângea la piept cât putea de tare. Copilul nu scoase nicio vorbă, dar ochii săi îmi păreau atât de grăitori, ca şi gestul cu care-şi păzea la piept comorile. Era pradă unor emoţii de nedescris. Pentru el, ceea ce vedea era adevărata magie. Deodată am tresărit, simţind că se mişcă ceva în pălăria mea, ceva moale, care tremura. Am scos imediat pălăria şi, de sub ea, zbură un porumbel speriat, care merse până la capătul tejghelei şi, probabil, în vreo cutie de carton. «– Ţţţ, făcu omul nostru înhăţându-mi pălăria, ce pasăre obraznică! Zău, uite unde şi-a găsit să clocească!». Iată-l scuturându-mi pălăria şi adunând din ea două-trei ouă, o bilă mare de marmură, un ceas, o jumătate de duzină din nelipsitele bile de sticlă şi, în sfârşit, fâşii de hârtie, multă hârtie, încă şi încă, mereu. Şi-n tot acest timp, ţinându-mi un discurs despre prostul obicei pe care-l au bărbaţii de a nu-şi peria pălăria în interior. Şi spunea toate acestea într-un mod politicos, desigur, dar într-un mod care se potrivea întâmplător şi proprietarului pălăriei de faţă”.

Doina Ruşti: Spune-ne, Ioana Pârvulescu, de ce ai venit aici cu o antologie? Cine este autorul ei şi de ce ai ales să citeşti acest text?
Ioana Pârvulescu: Mi-ai spus că întâlnirea noastră se cheamă Secretul din carte. Antologia aceasta e foarte importantă pentru mine. S-a putea să fie singura dată când vedeţi această carte, e foarte greu de găsit azi, în afară de cazul în care veniţi la Biblioteca Naţională să o citiţi. Titlul ei e Cele douăsprezece luni ale visului – Antologia inocenţei şi conţine fragmente din cei mai mari autori ai lumii care s-au dedicat literaturii ca joc, ca vis, ca loc în care să evadezi. Fragmentul citit e din povestirea Bazarul fermecat de H.G. Wells, care a scris Omul invizibil, Maşina timpului, în general, literatură ştiinţifico-fantastică. Gip, băieţelul din povestire, e chiar fiul autorului. 
Doina Ruşti: Să le mai spunem că o antologie e alcătuită de regulă de un editor, de un scriitor şi că exprimă punctul de vedere al antologatorului, personalitatea lui. În cazul de faţă, e vorba de scriitorul Iordan Chimet, care a murit acum 10 ani, în 2006…
Ioana Pârvulescu: În general, se crede – acelaşi lucru mi l-a spus şi taximetristul care m-a adus aici – că scriitorii sunt morţi! Eu şi Doina Ruşti suntem o dovadă că nu e chiar aşa. Scriitorii mai şi trăiesc şi, dacă ai noroc, îi mai şi întâlneşti. Eu l-am întâlnit pe Chimet când eram redactor la România literară. La un moment dat, a intrat pe uşă un om obişnuit – să ştiţi că scriitorii, spre deosebire de sportivi, actori, politicieni, sunt oameni foarte la locul lor... E mare lucru să vorbeşti „la propriu” cu o carte, cu autorul ei. Cărţile ne vorbesc în multe feluri; cea mai simplă modalitate de a vorbi cu o carte e să vorbeşti cu omul care a scris-o.
Cele douăsprezece luni ale visului sunt, din punctul de vedere al lui Chimet, următoarele: Jaguarie, Zebruarie, Moartie, Caprilie, Maidan, Juninca, Iulică, Augustos, Viespembrie, Coptombrie, Norembrie şi Recembrie. Aveam 12 ani şi mă îmbolnăvisem (îmi plăcea teribil să mă îmbolnăvesc, pentru că nu trebuia să mă duc la şcoală; stăteam acasă, unde toată lumea mă răsfăţa, se inventau lucruri frumoase ca să-mi treacă febra!). Trebuie să fi fost într-un Jaguarie sau într-un Norembrie, iar tatăl meu mi-a adus cadou această antologie, care abia apăruse. A fost o bucurie enormă. Am citit-o din scoarţă-n scoarţă. De-atunci, nu m-am mai despărţit de ea. Oriunde am plecat, am luat-o cu mine. E singura carte pe care o am cadou de la tata, cumpărată special pentru mine. Tatăl meu a murit la scurt timp după aceea. E un obiect de la el. Ce e frumos cu această antologie e că a crescut odată cu mine şi că e pentru toate vârstele. Sunt texte care te învaţă să te joci, scrise de mari scriitori care s-au jucat în diverse feluri. Bazarul fermecat, din care v-am citit un fragment – text care continuă într-un mod foarte aventuros, până la dispariţia copilului şi reapariţia lui bruscă pe stradă – e, pentru mine, o metaforă a cărţii. Cartea e un bazar fermecat, în care totul e adevărat, nu scamatorie; e magie, îţi deschide uşi către alte lumi, iar aceste lumi comunică între ele. Sunt sute de cărţi în această antologie, pentru că sunt fragmente din sute de cărţi, iar între cărţi există canale secrete. Când am recitit-o zilele trecute, încercând să găsesc ce să vă citesc astăzi, mi-am amintit imediat de o alta – s-a creat un culoar secret între această carte şi o alta – în care, la fel, un băieţel intră în fugă într-un magazin, clopoţeii de la intrare sună, exact ca aici, dă tot de un interior întunecos, de data asta plin de cărţi, iar în spatele tejghelei de un om urâcios, cu un nas ca un cartof, care-l întreabă cum se numeşte. Bastian, spune copilul – Bastian Balthazar Bux. E vorba de Poveste fără sfârşit de Michael Ende, tot o carte cu secret. Cititul însuşi e o poveste fără sfârşit. Eu trăiesc o poveste de dragoste fără sfârşit cu cărţile. Cărţile sunt, dacă le-am tricota una lângă alta, o poveste fără sfârşit. Iată unul dintre secretele cărţii lui Ende – felul în care începe fiecare capitol, cu fiecare dintre literele alfabetului. Un alt secret – numele autorului, Ende, înseamnă sfârşit în germană. Aşa cum copilul din roman era ironizat pentru numele său, şi Ende era ironizat. Nu mă îndoiesc că numele romanului (Die unendliche Geschichte – Poveste nesfârşită) e şi un soi de replică dată de autor... 
Doina Ruşti: Un alt motiv pentru care probabil l-ai invocat aici pe Ende e acela că Iordan Chimet a fost prieten cu el… Eşti autoarea unor romane de succes. Ai o slăbiciune pentru sfârşitul de secol XIX şi începutul de XX. Acolo sunt fixate şi acţiunile celor două romane ale tale, care-ţi încântă sufletul, care par să-ţi facă program pe toată viaţa, pentru că se intitulează Viaţa începe vineri şi Viitorul începe luni. O să vă întreb acum pe voi, cei din sală: Dacă aţi putea să evadaţi în trecut, în ce secol v-aţi duce?
Elevi din public: În timpul dinozaurilor… În secolul XVI, în Italia renascentistă, despre care am învăţat la istorie… În Egiptul antic – pentru că au realizat structuri colosale, au lăsat o moştenire importantă, cum ar fi piramidele sau chiar fracţiile, care par simple, dar care se bazează pe cunoştinţe complexe…
Doina Ruşti: Cum ţi-a venit ideea primului tău roman? 
Ioana Pârvulescu: E secret, nu vă spun! Ce pot să vă spun este că, atunci când vă veţi îndrăgosti, nu trebuie să vă grăbiţi să spuneţi persoanei iubite totul despre voi. Trebuie să vă păstraţi un mister! Una dintre metodele de a nu mai fi interesant pentru celălalt este să îi spui absolut totul despre tine. 
Doina Ruşti: Care dintre personajele tale ţi-e cel mai aproape?
Ioana Pârvulescu: Mulţi cititori mi-au spus care sunt personajele lor preferate din cărţile mele. Călinescu spunea că o carte e reuşită în măsura în care îţi dă senzaţia că personajele sunt vii, că le-ai putea întâlni pe stradă. Personajul meu favorit e un copil de opt ani pe care-l cheamă Nicu şi care e curier. Întotdeauna m-au impresionat copiii nevoiţi să fie maturi. Are o mamă bolnavă, iar el trebuie să facă totul. În 1897, când se petrece acţiunea din Viaţa începe vineri, mulţi copii munceau. În roman pare să fie vorba despre o întoarcere în timp (nu ştim sigur dacă aşa e!), despre cineva care pleacă din prezent şi ajunge, fără voia lui, în 1897. Aşa, cel puţin, a citit critica acest roman. Eu nu mai am dreptul acum să adaug ceva despre ce e în roman. Există într-adevăr indicii că personajul vine din viitor. Călătoria în timp ar putea fi posibilă într-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizicienii au stabilit, la nivel teoretic, că e posibil. La un institut de nano-ştiinţe din Amsterdam s-a dat de curând un comunicat în acest sens... 
Doina Ruşti: Dacă ai avea de ales între trecut şi viitor, unde ţi-ar plăcea să călătoreşti?
Ioana Pârvulescu: Numai în trecut! Mi-e frică de răul pe care omenirea şi-l poate face sieşi. Oamenii pot să o ia razna în mod extrem, vedem în zilele astea, în Belgia. În trecut măcar ştiu la ce să mă aştept. Aş merge mai întâi în copilăria mea, de pildă în ziua în care am primit cartea de la tata, după care aş zăbovi în perioada interbelică, m-aş duce la Cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu, într-o zi în care citeşte cineva interesant, pentru că erau şi lecturi plicticoase, apoi la Junimea, într-o zi în care să fie şi Maiorescu, şi Eminescu, şi Caragiale... 
Doina Ruşti: Ai în minte vreo lectură care să te fi marcat – ascultată acasă, la radio, într-o sală ca asta; o lectură de profesor, poate?
Ioana Pârvulescu: Din fericire, vin dintr-o familie cu multe biblioteci. Erau cel puţin şapte în casă, iar adulţii ne citeau. Îmi amintesc perfect lectura făcută de bunicul meu din Alecsandri, de lectura din poeţii simbolişti făcută de bunica mea. Mama mi-a citit, când încă nu ştiam să citesc, Micul Prinţ, text care se află de asemenea în antologia lui Chimet şi pe care l-am tradus şi eu, mai târziu, pentru editura ART. În familie ni se citea, de asemenea, din Winnetou în germană – la Braşov, de unde sunt eu, circulau multe dintre cărţile lui Karl May care nu fuseseră traduse în română. În vacanţe am citit toate romanele lui May, după care imitam ce se întâmpla acolo. Eu eram sora lui Winnetou, Nscho-Tschi. În cartea mea, Întoarcere în secolul XXI, vorbesc şi despre asta. Iată un fragment care se numeşte „Copilăria noastră americano-franceză”: «Miracolul se datorează cărţilor şi oricine ştie că, în copilărie, a citi se confundă cu a trăi. Iar a trăi îţi dă un inconfundabil sentiment de triumf. Observ acum abia că trăiam mai ales în a doua jumătate a secolului XIX şi că, oricum, n-am depăşit niciodată, în acei ani, epoca trăsurilor. Scăpam, aşadar, de două ori din lumea în care eram, o dată prin evadarea în spaţiu, a doua oară prin fuga în timp. Grijile erau destule, vorba poetului, iar noi le luam pe toate în serios. Bizonii noştri erau hăituiţi, ştiam că sunt un fel de zimbri, iar zimbri văzusem de vreo două-trei ori, trişti şi înfometaţi, în rezervaţia din Poiana Braşov. Preeriile erau tăiate nemilos de drumurile de fier ale omului alb, iar apaşii, cei mai nobili dintre indieni, se aflau în real pericol. Omul alb e un inconştient. Bea apă de foc şi are arme de foc. Se îmbată şi face blestemăţii. Nu are demnitate. Pieile roşii nu beau alcool. Dacă o fac, e pentru că sunt obligate de albi. Dar noi ceilalţi, noi, adică Winnetou, căpetenia apaşilor, şi Old Shatterhand, fratele lui de cruce […], noi, adică eu, sora lui Winnetou, Nscho-Tschi, îndrăgostită în secret de Old Shatterhand şi gata să-mi dau viaţa pentru el şi pentru poporul încă liber, noi rezistam vitejeşte». Am trecut şi prin Alexandre Dumas şi Mark Twain şi de fiecare dată imitam cele citite. De pildă, Huckleberry Finn şi Tom Sawyer au parte de aventuri extraordinare într-o peşteră, aşa că ne-am dus şi noi pe Tâmpa, unde sunt nişte grote, înarmaţi cu o lanternă tubulară. Am dat peste nişte homeless şi am luat-o la sănătoasa... Ceea ce citeam seara puneam în aplicare imediat. Transformam Braşovul în locurile descrise în carte. O dată vorbeam ca apaşii şi ca Old Shatterhand, altă dată ca D’Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis. De fiecare dată schimbam totul. Locurile şi viaţa, în general, au această calitate, că le poţi transforma în funcţie de imaginaţie, iar ele se lasă modelate...
Întrebare din sală: Voiaţi să călătoriţi în timp şi când eraţi mică?
Ioana Pârvulescu: Ai intuit corect. Era, pe-atunci, un serial la televizor care se numea Tunelul timpului, în care diverse personaje alunecau în epoci diferite; nu puteau controla unde ajung şi când se întorc. 
Întrebare din sală: Cum reuşim să-i facem pe cei mici să citească?
Ioana Pârvulescu: Mi s-a mai pus această întrebare şi am un răspuns foarte bun. Le interzicem categoric să citească! În schimb, aş pune, ca temă de clasă, de scris sute de pagini pe Facebook. În momentul în care Facebookul devine temă de clasă şi lectura este interzisă problema asta se va rezolva!
Întrebare din sală: Ce preferaţi să citiţi, literatură ştiinţifico-fantastică sau de aventură?
Ioana Pârvulescu: Continuă să-mi placă romanele de aventuri, mai mult decât cele ştiinţifico-fantastice. Romanele lui Jules Verne nu sunt ştiinţifico-fantastice, aşa cum ne închipuim noi. El n-a inventat lucruri. S-a dus la Biblioteca Naţională a Franţei, unde a studiat intens ştiinţele timpului şi a înţeles încotro se îndreaptă ele. Dacă citiţi De la pământ la lună, veţi vedea că detaliile se potrivesc cu cele de la lansarea primelor nave spaţiale, în secolul XX. N-a făcut exerciţiu de imaginaţie. Proza lui nu e fantastică, ci mai degrabă ştiinţifică, iar mie îmi plac şi cărţile de ştiinţă.
Claudia Şerbănuţă: Am observat, atunci când aţi citit, că aţi făcut ceva ce, atunci când eram copil, mi-era frică să fac: aţi sărit peste descrieri. Cum vi se pare această practică pentru copiii care, câteodată, nu reuşesc să se conecteze la anumite pasaje ale unei cărţi?
Ioana Pârvulescu: Eu nu săream peste descrierile de natură. E adevărat că, atunci când citeam Jules Verne, eu şi verişoara mea săream peste descrierile tehnice, pentru că nu le înţelegeam, iar băieţii peste cele de natură. Altfel, citeam totul până la ultimul cuvinţel. Cred că, până la urmă, aşa, câte-un salt nu face neapărat rău, important e să nu sari totul! De pildă, să te rezumi la film. Filmul şi cartea sunt lucruri total diferite, sunt de pe planete diferite. Puteţi să vă uitaţi în linişte la dramatizări, dar cartea e altceva. Prin urmare, mai bine să sari decât să n-o citeşti deloc. Sigur, descrierile îţi cer un nivel de competenţă, de răbdare şi de înţelegere mai mare. Chiar dacă nu v-aţi împrietenit cu cărţile încă, să ştiţi că ele vă aşteaptă oricât. Nu uitaţi acest lucru. Vă aşteaptă pentru momentul în care vă vor alege. Pentru că nu voi le alegeţi, ci ele vă aleg pe voi. 
Întrebare din sală: Cu experienţa dvs. de cadru universitar, ce ne recomandaţi pentru bacalaureat?
Ioana Pârvulescu: Citiţi textele, nu comentariile despre ele! Într-o seară puteţi citi o carte precum Baltagul, care, de altfel, e un foarte bun roman pe tipar poliţist. Îndemnul meu e să nu vă pierdeţi energia şi răbdarea citind comentarii care, uneori, nici nu sunt bune, zicând că nu sunteţi în stare să spuneţi singuri ceva valabil. Dacă ţi-ai aşezat în minte cartea, nu mai ai nevoie de altceva. Eu nu mi-amintesc să fi învăţat la literatură, citeam cărţile, îmi făceam notiţe cu creionul. Cititul e o bucurie, chiar dacă este pentru bacalaureat. 
Întrebare din sală: Când aţi descoperit că sunteţi scriitoare sau că vreţi să scrieţi?
Ioana Pârvulescu: Târziu, deşi am compus prima poezie la 8 ani, în gând. Mi-am dorit să mă fac arheolog, apoi să pilotez avioane – am şi condus un planor. Partea cu scrisul părea un pic cam neaventuroasă, până să descopăr că, de fapt, e cea mai mare aventură. Am publicat prima poezie în revista Muguri a Liceului Andrei Şaguna din Braşov, în clasa a 9-a. Mi-a fost cenzurată! Începea cu versul „Moare speranţa, când soarele-apune” – era o poezie tristă, melancolică, aşa cum scriu toţi adolescenţii. Versul a fost modificat în: „Blândă-i speranţa…”, pentru că nu era voie, în epocă, să se vorbească despre moarte...
Întrebare din sală: Care este scriitorul dvs. preferat?
Ioana Pârvulescu: Sunt o mulţime de scriitori. Primele două nume care-mi vin acum în minte sunt, dintre poeţi, Rainer Maria Rilke, pe care l-am şi tradus, iar dintre prozatori – Mario Vargas Llossa, laureat al Premiului Nobel, pe care am avut onoarea să-l cunosc şi să-l conduc prin Bucureşti, pe Calea Victoriei…

Publicat de Iordan Chimet la Editura Ion Creangă, în 1972, după Tezele din iulie (care marchează debutul cultului personalităţii ce avea să caracterizeze ultima şi cea mai întunecată parte a epocii ceauşiste), antologia Cele douăsprezece luni ale visului, în care este inclusă şi povestirea lui H.G. Wells, Bazarul fermecat (trad. din engl. de Aura Puran), a devenit, încă din anii dictaturii, o carte jinduită de bibliofili, fiind „vândută pe sub mână, circulând în fotocopii, având valoare de monedă de schimb” (Adriana Bittel). Antologia – un laborios demers de selectare şi organizare a numeroase texte scrise de mari scriitori şi ilustrate de mari artişti plastici din toată lumea – e structurată în douăsprezece capitole, corespunzând fiecărei luni, rebotezate în maniera poemului lui Christian Morgenstern, Cum memorează un copil lunile anului: Jaguarie (Jocuri de copii), Zebruarie (Jocuri de poeți), Moartie (Aventura), Caprilie (Animale), Maidan (Orașul… și în oraș… casa), Juninca (Natura), Iulică (Circul), Augustos (Elegii pentru ființe mici), Viespembrie (Abece), Coptombrie (Ca să se supere oamenii – gravi, gravi, gravi / Și să se bucure copiii – mici, mici, mici), Norembrie (Țara de azur), Recembrie (Corpul omenesc).

Poet, prozator, eseist, critic şi istoric de artă şi de cinema, scenarist şi traducător, Iordan Chimet s-a născut în 1924 la Galaţi. În 1945, devine membru-fondator al Asociaţiei Mihai Eminescu, alături de mentorii Vladimir Streinu şi secretarul Nunţiaturii Papale din Bucureşti, Père Baral, de tinerii scriitori Constant Tonegaru şi Pavel Chihaia. Printr-o filieră clandestină a Crucii Roşii, ei vor ajuta, după 1948, familiile intelectualilor arestaţi, contestând regimul totalitar. Amnistiat după moartea lui Stalin, absolventul de Litere şi Filosofie cu Magna cum Laude lucrează până în anul 1965 ca muncitor într-o cooperativă de dactilografiere (Adriana Bittel). În 1970, îi apare romanul-feerie Închide ochii şi vei vedea oraşul, care-l inspiră pe Michael Ende în scrierea piesei Povestea saltimbancilor (corespondenţa dintre Chimet şi Ende e inclusă în volumul Împreună cu Elli în Imaginaria, Editura Univers, 1999). Tot în 1970 îi este publicat volumul de eseuri despre filmul popular american, Eroi, fantome, şoricei. Cartea are, asemeni antologiei Cele douăsprezece luni ale visului, un excepţional ecou extern. Tradusă în Cehoslovacia de scriitorii disidenţi ai Chartei 77, „ea va deveni pentru cehi un simbol subversiv al libertăţii” (Adriana Bittel). În 1976, îi apare, „din neatenţia cenzurii şi cu complicitatea prietenului său, Victor Adrian, redactor la Editura Meridiane”, volumul Grafica americană – un portret al Americii, iar în 1984, tot la Meridiane, America Latină: Sugestii pentru o Galerie Sentimentală, „conţinând texte extrem de curajoase despre esenţa malignă a dictaturilor” (Adriana Bittel).
În 2004, când Adriana Bittel publică, în revista România literară articolul-reportaj O minune de om: Iordan Chimet (nr. 45/ 2004), scriitorul avea, în manuscris, o ediţie mult adăugită a Antologiei Inocenţei, în patru volume, ediţie care nu şi-a găsit însă nici până astăzi un editor dispus să investească într-o capodoperă costisitoare, date fiind numeroasele drepturi de autor implicate. Iordan Chimet s-a stins din viaţă în 23 mai 2006.

Următorul invitat al Doinei Ruști, în data de 31 martie 2016, este scriitorul Răzvan Ţupa.

Realizat de Biblioteca Națională în colaborare cu Fabularia 8, TVR, Universitatea București, Facultatea de Arte a Universității Hyperion, Radio România Cultural și Inspectoratul Școlar București și având-o ca amfitrioană pe scriitoarea Doina Ruști, proiectul Secretul din carte își propune să readucă cititorii în biblioteci, să redeschidă gustul pentru lectură. Scriitori, artiști, oameni de cultură sunt invitați astfel, în cadrul proiectului, să citească și să împărtășească impresiile despre cărțile preferate. Întâlnirile au loc săptămânal, în fiecare joi, de la ora 18:00. Intrarea este liberă.

(Letiţia Constantin, 27 martie 2016)



inapoi

cataloage/baze de date

 
 

Instrumente pentru Editori

 
 

Strategie. Dezvoltare

 
Comentariile și propunerile dumneavoastră pot fi trimise la adresa strategie@bibnat.ro

 

Programul bibliotecii

 
Înscrieri cititori:
Luni, Miercuri, Vineri : 10.00 – 17.45
Marţi, Joi : 12.00 – 19.45

Îndrumare şi săli de lectură colecții curente:
Luni, Miercuri, Vineri : 10.00 – 18.00
Marţi, Joi : 12.00 – 20.00

Săli de lectură colecții speciale:
►Sala „Alexandre Saint Georges” (bibliofilie, manuscrise, fotografii, arhivă istorică etc.), etajul V: marţi – joi, între orele 10.00 – 18.00.
► Sala „George Enescu” (audio-video), etajul VI: luni – vineri, între orele 10.00 – 18.00.

Marți, Miercuri, Joi: 10.00 - 12.30

Accesul cititorilor în spațiile deschise:
Luni, miercuri, vineri: 08.00 – 18.00
Marţi, joi: 08.00 – 20.00
Sîmbătă: 09.00 – 17.00 

Centrul Național ISBN-ISSN-CIP - relații cu publicul prin telefon:
Luni - vineri: 12.00 - 16.00

 

Biblioteca Naţională Digitală

 

 

CASIDRO

 
 

Voluntar la Biblioteca Naţională

 
Programul „Voluntar la Biblioteca Naţională” vă oferă oportunitatea de a juca un rol activ în activitatea și promovarea Bibliotecii.
 

legături

 
 

proiecte europene

 
The European Library
Căutare în 47 de biblioteci naţionale europene!



Europeana – Biblioteca digitală, muzeu şi arhivă
www.europeana.eu

Manuscriptorium – portalul manuscriselor europene
www.manuscriptorium.com
 
 
 
 
Copyright © 2017 Biblioteca Naţională a României