Capitolul cel mai important din biografia Bibliotecii Naţionale a României (ISIL RO-B-011) poate fi considerat anul 1955 când a fost înfiinţată (prin H.C.M. nr. 1193/ 25.06.1955) Biblioteca Centrală de Stat, ca principală bibliotecă publică a ţării, o instituţie creată pe baze biblioteconomice moderne, având atribuţiile specifice unei biblioteci naţionale, conform standardelor UNESCO.
Potrivit celor mai mulţi istorici şi cercetători, Biblioteca Naţională a României (ISIL RO-B-011) îşi găseşte originile într-una dintre cele mai vechi şi reprezentative biblioteci din România - Biblioteca Colegiului Sf. Sava din Bucureşti. Aceasta şi-a deschis colecţiile către publicul larg în anul 1838, atunci când au fost catalogate aproximativ 1000 de volume de carte franţuzească. După Unirea din 1859, aceasta a obţinut statutul de bibliotecă naţională, primind alternativ denumirea de Bibliotecă Naţională şi Bibliotecă Centrală. În anul 1864, prin legea Reglementărilor publice, este numită Biblioteca Centrală a Statului, denumire şi statut păstrate până în anul 1901, când este desfiinţată, iar colecţiile sale sunt transferate Bibliotecii Academiei Române care primeşte statutul de bibliotecă naţională. Pentru perioada aceasta doar o singură funcţie naţională poate fi considerată relevantă pentru bibliotecă şi anume, funcţia patrimonială. În anul 1955 fondul de carte revine noii biblioteci înfiinţate - Biblioteca Centrală de Stat, principala bibliotecă publică din România.
Imediat după prăbuşirea comunismului, la începutul lunii ianuarie 1990, Biblioteca Centrală de Stat a devenit Biblioteca Naţională a României (ISIL RO-B-011), ca urmare a deciziei adoptate de noua putere, iar după intrarea României în Uniunea Europeană aceasta îşi dezvoltă funcţiile, implicându-se activ în numeroase proiecte naţionale şi internaţionale, precum TELplus, Manuscriptorium, Rediscover ş.a.