Secțiunea a III-a
Între zidurile de piatră ale orașului-stat de pe malurile râului Arno, printre zveltele campanile și turnuri medievale, care în parte se mai pot zări și astăzi, Dante Alighieri vedea lumina zilei în luna mai a anului 1265 și o întâlnea aici, la vârsta fragedă de 9 ani, după cum însuși amintește în "Vita Nuova", pe cea care va reprezenta pentru el izvorul melancoliei și al inspirației poetice de mai târziu. Această figură feminină, identificată în istoriografie drept Bice di Folco Portinari, va deveni, în universul dantesc, un simbol, "gentilissima Beatrice", în cuvintele poetului "slăvită doamnă a cugetului meu", iar, potrivit lui Ramiro Ortiz, "cea dintâi dragoste pământească a lui, cea din urmă dragoste cerească a lui".
Pierderea definitivă a adoratei Beatrice, plecată în "regatul unde îngerii-s în pace", a zdrobit firea visătoare a lui Dante, care și-a putut alina dorul fără margini numai scriind "versuri de durere", dovadă perenă iată a forței vindecătoare a artei.
Infernul sufletesc pe care l-a trăit a contribuit astfel la crearea unui mit literar și artistic fără seamăn, prin metamorfozarea unei făpturi de lumină – "beata Beatrice" – fără îndoială, unul dintre cele mai deplânse și mai iubite personaje din literatura universală, dar prin care autorul s-a izbăvit pe sine. acestei icoane, Dante i-a închinat sonetele și canțonele sale, pentru ca apoi, în paginile "Purgatoriului", să o regăsească în duh, "sporită și-n frumuseți ca și-n virtute", pe culmea muntelui purificării, în Raiul pământesc. De acolo, prin frumoșii ochi ai Beatricei, va afla calea spre credință și dragostea absolută în Paradisul ceresc.
ilustrație după o pictură de Dante Gabriel Rosetti
publicată în:
DANTE ALIGHIERI. La Vita Nuova. Illustrata dei quadri di Dante Gabriel Rosetti. Torino: Sten Editrice per Dantis Amatorum Editio, 1921, p. 69.
Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.
„Pe doamna noastră vin’s-o vezi, ce zace.
Mirajele-mi buimace
Mi-au evocat madona moartă, care
Văzui un văl că are
De doamne pus, lințoliu ca să-i fie;
Smerirea păcii paradisiace
Purta, părând că-mi spune: Sunt în pace!"
Era spre sfârșitul celui de-al douăzeci și patrulea an preafrumoasa Beatrice când – precum i-a plăcut Celui Atotputernic – ea, părăsind chinurile acestei lumi, s-a îndreptat spre slava pe care meritele sale i-o pregătiseră. Din pricina acestei plecări, Dante a rămas cu atâta durere, cu atâtea chinuri și lacrimi, încât mulți dintre cei mai apropiați prieteni sau rude nu întrevedeau pentru toate astea alt sfârșit decât moartea; [...] Vedem însă și noi că în urma unei îndelungate încercări patimile ajung ușor de îndurat, iar – odată cu scurgerea vremii – orice lucru se micșorează și piere; tot astfel, peste câteva luni, Dante se învață să-și aducă aminte fără să mai plângă, că Beatrice murise."
ilustrație după un studiu de Dante Gabriel Rosetti
publicată în:
DANTE ALIGHIERI. La Vita Nuova. Illustrata dei quadri di Dante Gabriel Rosetti. Torino: Sten Editrice per Dantis Amatorum Editio, 1921, p. 119.
Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.
„[...] dacă va fi voia Celui prin care viețuiesc toate lucrurile, ca viața mea să mai dureze câțiva ani, sper să spun despre dânsa ceea ce n-a fost spus niciodată despre vreo femeie. Și-apoi, fie voia Celui care e stăpânul celor mai alese virtuți, ca sufletul meu să se poată duce să vadă slava doamnei sale, adică a acelei binecuvântate Beatrice, care privește în slavă chipul celui qui est per omnia saecula benedictus [în lb. latină în text: care este binecuvântat în toate veacurile]."
„Când Ea care-mi sădește raiu 'n minte
sfârși s' arate-adevărata stare
a specii umane 'n viața ei prezinte,
cum vede-un om într' o oglindă-o zare
ce-o dă aprinsă 'n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și 'n cuget nici n' o are,
și cum se 'ntoarce-apoi voind să știe
de este-aeve 'n dos ca 'n fața lui
și vede-acord ca 'n vers și melodie:
precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu 'n care prins eu fui,
și-așa mă 'ntoarcei și-mi isbi privirea
aceea ce 'ntr' acest volum s' arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea.
Un punct văzui ce-așa de 'nflăcărată
lucoare-avea, că via lui lumină
de 'nfoacă ochii-i face orbi de-odată"
Această imagine a fost generată cu inteligență artificială.
Primum Mobile sau Cerul cristalin:
Dante, călăuzit de Beatrice în Paradis,
contemplă ierarhiile îngerești.
Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré
DANTE ALIGHIERI. La Divina Commedia. Milano: Casa Editrice Sonzogno, 1927.
Gravori Adolphe-François Pannemaker și Albert Doms.
Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.
Cerul Empireu:
atotcuprinzătoarea Lumină divină și „stolul albelor veșminte", roza mistică formată de către îngeri și sufletele fericite, alături de care își reia locul și Beatrice.
Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré
DANTE ALIGHIERI. La Divina Commedia. Milano: Casa Editrice Sonzogno, 1927.
Gravor Adolphe-François Pannemaker.
Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.
„O, Doamnă, 'n care-a mea speranță 'nvie,
Tu care-ai suferit și 'n iad să-ți pui
piciorul tău, spre-a-mi da scăpare mie,
cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
Și 'n câtă grație și-adevăr mă sui.
Din rob ce-am fost m' ai scos la libertate
prin orice mijlociri cari au putut
să-ți fie drumuri demne-a fi 'ncercate,
păstrează-mi mila ta, ca, refăcut,
azi sufletu-mi întreg prin sfânța-ți mână,
pe placul tău să-și lepede-al său lut!
Și-atât de 'ndepărtata mea stăpână
precum părea, privindu-mă surâse
și iar se 'ntoarse spre eternul tată."
Această imagine a fost generată cu inteligență artificială.
Personalitatea poetului poartă „aureola suferinței. El n'a trăit în Olimpul fericirii, ci în valea lacrimilor, suspinelor, mizeriei și exilului. Cine să nu fie mișcat..."
În același timp, cine poate să nu admită aprecierea italienistului Alexandru Marcu: „fără criza exilului n'am avea Divina Comedie".
Cum Hipolit plecat-a din Atena de răul ne'nduratei, perfidei mame vitregi, asemeni din Florența să pleci ți se cuvine. Aceasta se datorește, se caută de pe acuma și'nfăptuită fi-va pe curând, pentru acei ce'n gând și-au pus-o, acolo unde la tarabă îl vând într-una pe Cristos. Învinuirea va năpăstui partea lovită, precum e obiceiul, din zvon; dar răzbunarea fi-va mărturie a adevărului, care-o împarte. Tot ce mai drag îți e pe lume, vei părăsi; aceasta e săgeata, pe care arcul surghiunului întâi o săgetează. Iar pâinea altuia ce-amară este ai să simți și ce anevoioasă cale-i să scobori și să te urci pe scări străine."