Nostalgii Dantești

„Excurs documentar și iconografic pe urmele creatorului sufletului italian"

I. „Creatorul sufletului
italian” II. Opera marelui
Florentin III. „Aureola
suferinței” IV. Solitudinea
exilului

V. „Florentinul surghiunit
fără vină” VI. Refugiul în
Ravenna VII. Ediții și ilustrații
ale „Divinei Comedii” VIII. Bibliografie selectivă. Realizatori

Începe Călătoria ↓

„Ah, pelerini, gândindu-vă-n mers poate

La altceva decât ce vă-nconjoară,

Dintr-o atât de-ndepărtată țară

Veniți cum pare portul să vă arate,

Încât nelăcrimând puteți străbate

Orașu-ndurerat din cale-afară,

Trecând ca niște inși ce nu măsoară

A doliului său tragic gravitate?

De poposiți, să prindeți vrând de știre,

Cum inima în lacrimi îmi prezice,

În lacrimi veți pleca apoi dintr-însul.

Pierdută e beata-i Beatrice;

Dar ce cuvinte-i scris ea să inspire

Au darul să stârnească altor plânsul."

DANTE ALIGHIERI. Vita Nuova, 40.
Trad. versuri Romulus Vulpescu.
În: Opere minore. Ed. îngrijită de Virgil Cândea.
București: Univers, 1971, p. 76.

„Acesta a fost acel Dante hărăzit veacurilor noastre, ca o deosebită îndurare a Domnului; acesta a fost acel Dante care, cel dintâi, trebuia să deschidă calea întoarcerii muzelor izgonite din Italia. Prin aceasta a fost dovedită strălucirea graiului florentin; prin aceasta a fost rânduită toată frumusețea vorbirii vulgare, în ritmuri potrivite; prin aceasta, se poate spune, pe bună dreptate, că poezia, care murise, a înviat".

GIOVANNI BOCCACCIO. Viața lui Dante Trad. Ștefan Crudu [după ed. BOCCACCIO, Giovanni. Opere vulgari XII: Il Commento alla Divina Commedia e gli altri scriiti intorno a Dante. A cura di Domenico Guerri. Vol. 1. Bari: Gius. Laterza e Figli, 1918]. București: Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 26.

Rătăcirea lui Dante și începutul călătoriei sale alegorice în lumea de dincolo.

DANTE ALIGHIERI. L'Enfer.
Paris: Librairie de L. Hachette et C^ie, 1861.
Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré.
Gravor Antoine-Alphée Piaud.

Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.

📜

📖

„Pe când e omul 'n miezul vieții lui
m-aflam într'o pădure 'ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cât de 'nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea'ncrâncenată !"

În ultimele șapte veacuri, fluvii de cerneală, interpretări și reflecții, s-au împletit în marea de pagini evocând sublimul din arta aceluia despre care posteritatea nu a putut face referire altfel decât la modul absolut.

„Divino Poeta Fiorentino Dante Alighieri", scriitorul și filosoful care a dat expresie conștiinței și imaginarului amurgului Evului Mediu ca nimeni altcineva, aparține memoriei culturale universale.

Prețioasa moștenire literară, alcătuită din stanțele și din proza sa poetică și filosofică, a avut o înrâurire extraordinară asupra limbii vorbite și scrise pe meleagurile italiene. Într-o perioadă în care doar latina era îmbrățișată de elita intelectuală, Dante găsea expresie pentru melodioasele lui rime în rostirile vernaculare din Florența natală și din ținuturile învecinate care formaseră, în cea mai mare parte, Etruria de odinioară.

„Aceasta va fi pâinea de orz din care se vor sătura cu miile, iar mie încă îmi vor rămâne coșurile pline. Va fi lumină nouă, soare nou, care va răsări acolo unde va apune cel vechi și va aduce lumină celor ce stau în beznă și la întunecime din pricina vechiului soare care pentru ei nu luminează."

DANTE ALIGHIERI. Convivio, Tratatul I, 13.
Trad. Oana Busuioceanu. În: Opere minore.
Ed. îngrijită de Virgil Cândea. București:
Editura Univers, 1971, p. 236.

Călăuzindu-și compatrioții literați prin varietatea graiurilor autohtone cunoscute la acea vreme de-a lungul și de-a latul Peninsulei Italice, Dante identifică o vorbire aleasă, care, în concepția sa, își trăgea seva din limbajul popular, autentic, dar își datora noblețea tuturor acelora „care au scris cu mai multă dulceață și mai multă iscusință" în limba maternă (De vulgari eloquentia).

Acele „plăcute versuri de amor spre care în gând cu stăruință cătam", după cum scria Dante (Convivio), au reprezentat o piatră de hotar, determinând emulație în spațiul italian. Graiul cântat de marele poet, individualizat drept dialectul literar toscan și, în același timp, stricto sensu, cel florentin – lingua fiorentina sau volgar fiorentino – a fost pe mai departe cultivat în unele dintre operele lui Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio, alături de aceștia Dante formând triada de aur pe care se întemeiază edificiul literaturii italiene.

„Era deci acest poet al nostru de statură mijlocie, iar mai târziu, când ajunsese la o vârstă matură, cam adus de spate, cu mersul grav și liniștit, îmbrăcat întotdeauna în stofe cât se poate de frumoase, cu veșminte potrivite vârstei sale mature. Fața îi era prelungă, nasul acvilin, ochii mai curând mari decât mici, fălcile puternice, iar buza de sus o depășea pe cea de jos; avea pielea de culoare închisă, părul și barba îi erau dese, negre și cârlionțate, iar chipul îi era întotdeauna melancolic și îngândurat [...] Vorbea rar, dacă nu era întrebat, iar atunci, gândit și cu glas potrivit celor despre care vorbea; cu toate astea, acolo unde era nevoie, se arăta foarte elocvent și vorbăreț, rostind cuvintele tare și răspicat.”

GIOVANNI BOCCACCIO. Viața lui Dante.
Trad. Ștefan Crudu.
București: Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 89-92.

Limbul, „nesfârșita jale":

Dante, călăuzit de marele Vergiliu, coboară în primul cerc al Infernului, unde întâlnește grupul iluștrilor poeți antici, aceia care „fără a spera trăiesc în dor".

DANTE ALIGHIERI. L'Enfer.
Paris: Librairie de L. Hachette et C^ie, 1861.
Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré.
Gravor Adolphe-François Pannemaker.

Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.

📜

📖

„Privește-acum, - a zis iubitul Duce –
pe cel ce 'ntâiul ca și-un căpitan,
cu spada 'n mână, stolul și-l conduce:

Omer e el, poetul suveran,
satiricul Horațiu 'n urmă vine,
Ovidiu-apoi, iar ultimul-i Lucan.

Deși cuvântul drag rostit spre mine
cuvine-se-a fi spus la fel și lor,
onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine.

Și-așa văzui aici frumosul cor
al Prințului cântării dulci de liră,
ce stă vultur deasupra tuturor.

Iar dupăce 'ntre ei puțin vorbiră,
spre mine 'ntorși c'un semn m'au salutat
iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar și mai mare-onoare apoi mi-au dat
primindu-mă 'ntr'a lor tovărășie
și-al șaselea 'ntre-asemeni genii-am stat."

Se poate afirma că, printre darurile de preț pe care Dante le-a oferit națiunii sale, nu se află doar magistrala lui operă, una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate din istoria literaturii universale, ci totodată contribuția avută la îndeplinirea unității lingvistice a italienilor. Aceștia îl supranumesc „il Sommo Poeta" [„Poetul suprem"], iar marele nostru istoric, Nicolae Iorga, în urmă cu un secol, cu prilejul omagierii lui Dante în aula Academiei Române, la șase sute de ani de la moarte, l-a intitulat „creatorul sufletului italian".

Continuă expoziția