„Florentinul surghiunit fără vină", cum se autodefinea în epistolele sale Dante, își va petrece tot restul vieții sfâșiat între indignarea celui vitregit de stima cuvenită din partea propriului neam și melancolia celui exilat, cu puțină nădejde în viitorul său. Sentimentele împărtite de revoltă sufletească și de dor nestins de patrie se oglindesc în scrierile dantești, autorul descriindu-și în termeni depreciativi Republica și pedepsindu-și moral oponenții florentini, pe care îi regăsim în cele mai cumplite cercuri ale regatului tenebrelor: „Te bucură, Florență, căci cuprinzi/ cu-a' tale aripi și pământ, și mare,/ și prin infern tu numele-ți întinzi!"
Totodată, persistă la el nostalgia unei epoci de aur, deplângând virtuțile compatrioților de odinioară, concórdia și dreptatea care domneau în cetate pe vremea străbunilor săi. Nu în ultimul rând, în anumite pasaje se dezvăluie visul neîmplinit al reîntoarcerii. Dante nutrea speranța ca marea sa Operă să pună capăt calvarului și să își primească astfel cununa de lauri rezervată poeților iluștri chiar în Baptisteriul „Sf. Ioan Botezătorul" din Florența, pe care îl păstra cu drag în amintire, numindu-l „frumosul meu Sfânt Ioan".