Nostalgii Dantești – Secțiunea 6 | Biblioteca Națională a României

Peregrinările lipsite de orice speranță iau sfârșit pentru Dante numai când, la invitația seniorului Guido Novello sau Guido al II-lea da Polenta, se stabilește la curtea acestuia din Ravenna vreme de câțiva ani până la apusul vieții sale. Sub auspiciile nobilului din familia Polenta, un adevărat mecena, poetul s-a bucurat întrucâtva de liniște după atât de multe frământări, primind mai ales cinstea meritată cu prisosință, însă, decepționant, neîncuviințată de florentinii săi.

În vestitul oraș în care ochiul privitorului este învăluit de lumina splendidelor mozaicuri paleocreștine, mărturii perene ale măreției bizantine de odinioară, Dante încheie scrierea versurilor „Paradisului", desăvârșind astfel trilogia lumilor plăsmuite de el cu asemenea geniu.

După revenirea dintr-o călătorie la Veneția, pentru o misiune diplomatică încredințată de protectorul său, aflat în conflict cu Serenissima Republică, Dante se resimte din cauza febrei provocate de boala malariei. În final, morbul necruțător îl va face să închidă ochii pentru totdeauna în noaptea dintre 13 și 14 septembrie 1321, lăsând în urmă însă o operă menită să trăiască veșnic în memoria culturală a omenirii, căci prin aceasta autorul a surprins inefabilul: „iubirea care mișcă soarele și celelalte stele".

Funeraliile poetului au avut loc la Bazilica Sf. Francisc din centrul Ravennei, pe atunci consacrată Sf. Ap. Petru și Pavel. Potrivit cronicarului Giovanni Villani, „a fost înmormântat cu mare onoare, în veșmânt de poet și filosof plin de glorie, în fața porții marii biserici" (G. Villani, op. cit., p. 253). Întrucât a fost înlăturat de la conducere și exilat din cetate, devotatul Guido al II-lea da Polenta nu a mai apucat, așa cum și-ar fi dorit, să ridice un monument demn de amintirea bardului, însă a dat în grija fraților din mănăstirea franciscană capela votivă cu mormântul lui Dante.

Imersiunea lui Dante în râul Eunoe,
a cărui apă redă amintirea Binelui,
pentru a intra astfel în Paradis.

La Divina Commedia

Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré

DANTE ALIGHIERI. La Divina Commedia. Milano: Casa Editrice Sonzogno, 1927.

Gravor Héliodore Pisan.

Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.

Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă 'n veci fără de sațiu,

Dar plin' având acum întreaga carte
urzită pentru-acest al doilea cânt,
m' oprește art' a merge mai departe.

Mă 'ntorsei deci dela pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește 'n noul său vestmânt,

Curat și gata să mă urc la stele."

DANTE ALIGHIERI. Divina Comedie.
[Vol. 2]: Purgatoriul, Cântul XXXIII, 136-145.
Trad. de G. Coșbuc. Ed. șt. R. Ortiz.
București: Cartea Românească, [1927], p. 278.

Această imagine a fost generată cu inteligență artificială.

Sufletele izbăvite,
aducând slavă lui Dumnezeu,
suprema știință și iubirea absolută.

La Divina Commedia

Detaliu ilustrație semnată Gustave Doré

DANTE ALIGHIERI. La Divina Commedia. Milano: Casa Editrice Sonzogno, 1927.

Gravor Adolphe-François Pannemaker.

Colecții Speciale,
Cabinetul de Bibliofilie.

Precum e geometrul care își pune
mintea cu dinadinsul să măsoare cercul
și, tot gândindu-se, nu dă peste acel
principiu de care are trebuință, asemenea
eram și eu, față de-acea vedere nouă:
voiam să văd cum se'mpreună imaginea
cu cercul și cum într'ânsul locul și-l găsește;
dar nu erau de-atâta a mele pene:
ci mintea fostu-mi-a izbită de-o fulgerare,
în care voia i-s-a făcut. Înaltei
fantezii lipsitu-i-a aici puterea;
acum însă-mi întorcea dorința și-a mea voie,
ca roata care e mișcată de o potrivă,
iubirea care mișcă soarele și celelalte stele"

DANTE ALIGHIERI. [Divina Comedie].
[Vol. 3]: Paradisul, Cântul XXXIII.
Trad. Alexandru Marcu.
Craiova: Scrisul Românesc, 1934, p. 285.

Pierzându-și orice nădejde - dar nu și dorința - de a se înapoia vreodată la Florența, Dante a locuit deci în Ravenna timp de mai mulți ani, sub ocrotirea generosului senior, iar acolo, datorită învățăturii sale, și-a făcut mai mulți ucenici în poezie și mai ales în cea vulgară, grai pe care, după părerea mea, el, cel dintâi l-a preamărit și l-a făcut să fie prețuit printre noi italicii, după cum au făcut cu ale lui Homer, printre greci, sau Vergiliu, printre latini [...] Cum însă ceasul de pe urmă îi este hotărât fiecăruia, îmbolnăvindu-se el, tocmai când era aproape de-al cincizeci și șaselea an al său, și primind cu umilință și cucernicie, după datina religiei creștine, toate sfintele taine, și spovedindu-i-se Domnului în semn de pocăință, ca un om ce era, pentru orice faptă săvârșită de el împotriva dorinței sale, în luna septembrie a anului MCCCXXI [1321] de la Cristos, în ziua când se sărbătorește de către Biserică Înălțarea Sfintei Cruci, și întru adâncă durere a sus-zisului Guido [Novella da Polenta n. a.] și a tuturor celorlalți cetățeni din Ravenna, îi încredință Creatorului truditul său suflet, care nu mă îndoiesc că a fost primit în brațele preanobilei sale Beatrice, împreună cu care, părăsind ticăloșia acestei vieți, trăiește acum, alături de cel care e supremul bine, în acea viață a cărei fericire nu va avea sfârșit [...]

GIOVANNI BOCCACCIO. Viața lui Dante.
Trad. Șt. Crudu. București: Editura pentru Literatură Universală, 1965, p. 67-73.

Edificat ulterior, monumentul funerar de la Ravenna pe al cărui frontispiciu se pot citi cuvintele latine „Dantis Poetae Sepulcrum", cu un parcurs istoric tumultuos și restaurări succesive, constituie astăzi un adevărat mausoleu prețuit de cei care doresc să cinstească memoria lui Dante.

Epitaful încheiat cu celebrul „Hic Claudor Dantes Patriis Extorris Ab Oris Quem Genuit Parvi Florentia Mater Amoris" [„Aici zac eu, Dante, exilat de pe meleagurile patriei care m-a născut, Florența, mamă prea puțin iubitoare" trad. a.] datează potrivit tradiției din secolul al XIV-lea, dar literele acestuia au fost săpate în piatra de mormânt, odată cu realizarea efigiei lui Dante de către sculptorul Pietro Lombardo, un basorelief care îl înfățișează pe divinul poet meditând, înconjurat de cărțile sale. Toate aceste lucrări de restaurare și îmbogățire a ansamblului funerar au fost efectuate sub patronajul diplomatului din secolul al XV-lea, Bernardo Bembo, guvernator al Ravennei din partea Republicii Venețiene suverane.

📖

Era pe timpul care-a aduce dor
și inima 'n văslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au spus drum bun ai lor,

când sufletu 'ntr'un nou hagiu se strânge
când cânt' un clopot dulce 'n depărtare
ce-a zilei moarte-acolo parc' o plânge,

când eu simții c' auzul îmi dispare,
și-un duh văzui nălțându-se 'ntre ele
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și-unite palme ridicând spre stele
Privea spre răsărit, ca și zicând
spre Dumnezeu: ce-mi pasă de-alte cele!

'Te lucis ante' – așa de dulci sunând,
încât simțiam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice; și, 'n rând

cu el, și dulce și devote toate
cântară 'ntregul imn până la fine,
cu ochii 'ntorși spre veșnicele roate."

Dante a avut, printre alți fii, un băiat chemat Piero, care a studiat dreptul și care s-a dovedit a fi foarte priceput. Datorită calităților sale și în favoarea amintirii tatălui său, a devenit un om de toată isprava, înstărit, stabilindu-se la Verona. Messer Piero a avut un fiu numit Dante, la rândul său acesta având un fiu Lionardo, care astăzi trăiește și are și el mai mulți copii. Nu cu mult timp în urmă, acest Lionardo a venit la Florența, împreună cu alți tineri veronezi, și fiind bine îndrumat, mi-a făcut o vizită ca prieten al memoriei străbunicului său. I-am arătat astfel casele poetului și ale înaintașilor lui, făcându-i cunoscute multe aspecte neștiute de el, dat fiind că familia sa se înstrăinase de patrie. Iată așadar cum Fortuna învârte această lume și strămută oamenii cu toată puterea sa."

LEONARDO BRUNI. Della vita, studi e costumi di Dante.
În: Le vite di Dante... A cura di G. L. Passerini. Firenze: G. C. Sansoni Editore, 1917, p. 226. (trad. a.)

⚜

Rușinea de a fi persecutat pe cel mai mare poet al său și al nemului întreg a șters-o Firenze numai în 1830, când a lăsat pe sculptorul [Stefano n. a.] Ricci să-i ridice un monument de marmură de Carrara între monumentul lui Michelangelo și al lui Alfieri, din biserica Santa Croce. Poetul e reprezentat în mărime mai mult decât naturală, șezând și proptindu-și capul în mâna dreaptă. De-a dreapta poetului e chipul Italiei, arătând cu mâna spre poet și spre inscripția de pe chenotaf: "Onorate l'altissimo poeta". La stânga e o figură ce reprezintă Arta poetică, stând aplecată asupra cărții lui Dante: Divina Commedia, și ținând în mâna stângă o cunună de lauri."

IOAN GEORGESCU. Dante Alighieri.
În: Transilvania, Anul LII, nr. 9, sep. 1921, p. 711-712.